Vine curba. Nu e foarte urata, nu e semnalizata ca fiind una periculoasa, hai sa zicem una ce gasesti 10.000 in tara asta. 90km/h, poate un pic mai mult. Dupa acea curba mi-am dat seama ca Matizul e un adevarat pericol pe sosele. Stanga, dreapta… intuneric.
Deschid ochii. O incapere mai mare, niste paturi in fata mea, in stanga si dreapta la fel. In fata, deasupra paturilor, niste geamuri mari. Incerc sa ma misc. Ooo nu, eram “impuns” cu doua branule in ambele maini. Era agitatie in incaperea care era ceva de genul unei sali de clasa. Aaa, mi-am dat seama, e un salon de spital. Dar cum am ajuns aici ? Traiesc oare? Mai am picioare, cap ? Ca de maini s-au ocupat branulele sa-mi dea de veste ca sunt acolo. Cred ca adorm la loc…
Iarasi deschid ochii, au trecut poate cateva minute, poate cateva ore, nu cred ca zile. Ma gandesc la cel mai important om din viata mea: mama. Oare ce face saraca? Da, stiu ca nu era cu mine insa la ea ma gandesc foarte des, asa am facut o viata intreaga. Nu pot sa ma mai gandesc la ea pentru ca vad in dreapta mea pe o matusa. Cea mai draga persoana de pe pamant mi s-a parut atunci, pentru ca nu stiam unde sunt, ce am patit, ce caut acolo. Imi zice ca sa stau linistit. Insist cu intrebarea: ce s-a intamplat? Imi zice ca sa stau linistit ca totul va fi bine. Cum bine?? Sunt in spital, cu doua perfuzii in maini, lucru care doar in cosmaruri mai intalneam.
Brusc imi amintesc ca era cu mine in masina un var. Vai, unde ii varul meu? Intreb matusa care era langa mine si imi aranja ceva la cap. Matusa aceasta era tocmai mama varului. Imi zice ca e in alt salon si ca e bine si el. Mai ia panica… de ce nu e si el aici cu mine? Inseamna ca are altceva… Mi se spune ca e bine, o lovitura la cap dar e bine. Saracu’… A fost prima oara cand m-am simtit vinovat. Si cu siguranta nu ultima.
Iarasi adorm, dupa ceva timp ma trezesc. Bine ca ma mai trezesc. In dreapta mea doua feţe cunoscute. Erau doi ziaristi. Primul lucru ce imi vine in minte in legatura cu ei: betivi. Nu stiu de ce incep sa suflu tot mai greu, disperarea parca ma apasa pe piept. Ii intreb si pe ei de var… In timp ce rostesc intrebarea imi aduc de aminte unde fusesem plecat cu masina, scopul, si cine era cu mine in masina. O nu, mai era cineva. O cunostinta de-a mea si un bun amic al varului. Intreb si de el pe cei doi barbati. Mi-e greu sa si scriu urmatoarele cuvinte… Unul dintre ei imi spune mai incet: nu stii? H. a murit. Intuneric. Desi eram cu ochii larg deschisi, se facuse intuneric. Un film bun, un vis urat… sigur una din astea doua. Dar nu e. Vrei sa plangi si nu poti. Ochii si gura sunt prea mici ca sa poata scoata tot plansul din tine. Din nou vinovatie. E greu… Aveam 1000 si 100 de ganduri atunci in minte. Vinovat, H., lumea care te arata cu degetul, puscarie, suferinta mamei, varul, iarasi lume care te va arata cu degetul… sfarsitul vietii ?
Nu, nu a fost sfarsitul vietii. A fost doar o noapte in urma caruia unele ganduri te vor urmari mereu. Pentru cat timp? Nu stiu, dar deja sunt peste 16 luni si ele inca mai misuna prin capul meu. Poate ca nici nu merit sa scap de ele vreodata. Vinovatie. Asta e cuvantul pe care il am in cap si acum. Nici prefacut si nici mincinos nu sunt, deci pot sa spun ca mi-am continuat viata normal. La inceput mai greu, acum ca oricare dintre voi. Pe exterior. Pe interior, ori cat ai vrea, nu poti scapa de acele ganduri. E trist si e un pic greu. Doamne iarta-ma!
No related posts.
Etichete: sechele
Comments: 9 Responses
Leave a Reply
Te cam lasa fara cuvinte articolul asta…
Eu am cuvinte, ca stiu cum e: e foarte greu sa fii ok pe dinafara si sa traiesti cu vina aia continua in cap. Indiferent ce faci, ce zici, unde mergi, sa ai gandurile ale in “backstage”. Cel putin eu asa le simt.
Sentimentul de vinovatie e cel mai nenorocit si mai perfid, nu te lasa sa-ti dai voie sa respiri si sa traiesti.Se imparte timpul in inainte si dupa.
De-aia cred ca cel mai greu e sa ne iertam noi pe noi, si asta cand e vorba de vinovatii adevarate, nu de inchipuiri.
Iti doresc Andrei sa iti fie din ce in ce mai usor, nu sa uiti, ca nu prea se poate, dar sa gasesti sensul tuturor intamplarilor din viata ta, chiar daca par unele fara niciun rost.
Si-ti multumesc pentru articol.
Exceptional articol. Inca sper ca este fictiune, sincer, pentru ca este mult mult prea dureros. De cate ori urc la volan am o gheara in suflet: ca as putea lovi pe cineva. Nici nu conteaza cine ar fi vinovat pana la urma, pentru ca eu as simti ca sunt vinovata chiar si daca nu as putea evita coliziunea. Este o mare responsabilitate sa fii la volan si din pacate sunt moment in care uitam asta. Ne bucura masina pe care o conducem (faptul ca o avem sau ca am pus mana pe ea, daca e imprumutata), ne incanta faptul ca avem o tona de metal sub fund si sub sa o herghelie de cai putere.
Ne place andrenalina, ne place cum ne “baga” masina in scaun cand acceleram, ne credem dumnezeu. Am momente in care sunt agresiva si am impresia ca totul mi se cuvine, ca ala din fata se misca prea incet, ca altul e prost si cine naiba l-a scos in fata mea. Din fericire aceste momente sunt totusi putine si trec repede cand ma apropii de o trecere de pietoni sau de o intersectie. Mi-e mai teama de cele in care am eu prioritate, decat de celelalte. Pentru ca nu stiu niciodata ce se poate intampla cand imi las garda jos, crezand ca altul are grija de mine.
A trecut, asta este. E o lectie dureroasa de viata si o lectie exceptionala pentru noi pana la urma.
Multumesc fetelor pentru cuvintele frumoase
P.S. Dojo, bine ai revenit pe aici
Ce dracu sa zic ? stau de 5 minute cu degetele infipte in tastatura si nu stiu cum sa fac: sa-ti zic felicitari pentru modul in care ai scris acest articol ? Sa-ti spun ca piatra de moara pe care o cari cu tine o sa te insoteasca toata viata si trebuie s-o accepti ? Sa-ti spun ca oricui i se poate intampla? Sa-ti spun ca sunt multi in situatia ta, dar viata e frumoasa si cineva a vrut ca tu sa traiesti ? Sa-ti spun ca trebuie sa fi de un milion de ori mai atent in viitor…sunt multe de spus iar tu le stii deja, sunt acolo inauntru !
Ufff…si e doar dimineata.Ploioasa,noroasa,murdara…dar frumoasa.
Numai bine !
Acuma vad cat de mult mă ajută cursurile de limba şi literatura Română din liceu. Ce frumos poţi face o analiză pe text. ok
Dojo, Andrei nu prea avea cai putere sub el, era doar un amărât de matiz, care e un fel de lăstun. De poveşti triste e plină lumea. Atâta doar că cei mai îdureraţi oameni nu au posibilitatea să-şi publice durerile sau să le prezinte într-un mod fermecător. Având în vedere că nu am trecut prin aşa ceva nu pot să spun că te înţeleg, Andrei şi sincer nu aş dori să te înţeleg vreodată, nici pe tine şi nici pe ceilalţi implicaţi direct sau indirect în acel trist eveniment. Vorba lungă nu e bună. Tot ce contează e ca după ceea ce s-a întâmplat să nu mai fi cel dinainte şi să arăţi că această foarte dură lecţie de viaţă nu s-a consumat aiurea lăsând în urmă doar o durere surdă fără nici o schimbare în bine.
Un articol care chiar de lasa cu gura cascata. Care te pune pe ganduri pentur mult timp. Dupa ce l-am citit am stat in jur de 5-10 minute si m-am gandit la tot felul de chestii. Lucruri care au legatura cu ce ai scris tu si la care am luat si eu parte cat de putin.
nasol, nu stiu daca as putea trai cu asta, abia ma suport me mine si greselile mele stupide, inca nu inteleg de ce nu ma place toata lumea dar sa am pe cineva pe constiinta, sincer nu stiu cum ai trecut peste, sunt buna la teorie asa ca: viata merge inainte
xantipas last blog post..De ce e cool Obama? [Leapsa]
spiciles…
RaPeRbOys last blog post..Reducere