Some things will never change

… Andrei holoangaru’.
Am gasit-o pe un site de afara si va dau link catre ea – linkus sanctus (am inteles ca nu e bine sa pui pornache pe prima pagina). Purtatori de coaie, incercati sa nu va uitati mult la curul doamnei, concentrati-va la strada! Crezi Ioane? Crede dracu’!

Tipa din imagine, un model brazilian, umbla goala pe strazile Madridului. Acolo, in josul strazii, cam pe unde sunt copaceii aia pe dreapta, a lucrat timp de o luna holoangaru’ care va scrie.

Atunci era vremea in care Andrei vroia sa faca averi prin Spania, sa-si faca un viitor in occident. Asta e si motivul pentru care m-am bagat la Spiru Haret, la ID. Proasta alegere, dar pe care nu o regret. Acolo, in tara viselor neindeplinite pentru mine, biata mama plangea cand imi vedea mainile si spatele, m-a trimis acasa.

Lucram la un bloc care se renova. Avea vreo 5 etaje, pe acoperis era vraiste, se sparsesera peretii, urma sa puna si lift. Andrei, impreuna cu un var (in prima faza), trebuia sa bage in saci tot molozul de acolo, de sus, si, pe o funie pusa pe scripete, sa coboare tot molozul jos, jos fiind acel tunel dintre apartamentele oamenilor. 

Sute de saci, as exagera si as spune mii, dar eu nu sunt onoD sau altii sa inventez aiurea. Oricum, multi saci (pozele sunt facute cu celularul). Dar nu m-au facut ei pe mine, am incercat sa-i fac eu pe ei. Cum? In prima faza, dupa ce sacul era legat bine si lasat pe funie, in jos, eu, cu piciorul, tineam contra sacului care venea catre moalele capului meu. Bine, dupa 2 ore mi s-au rupt papucii (cap de bivol) de la frecare. Nu-i bai, mi-am luat un sac si l-am pus intre funie si adidasii mei cu 8 euro. Rupeam un sac la 2-3 zile.

Sa nu uit sa va zic ca in prima zi, dupa maxim 30 de minute, aveam deja besica in palma, gata sparta. Cu mainile astea de pianist, de labar cu experienta (dar nu sunt, ba), pe funia aia aspra. Am fost mai idiot si, satul fiind sa las incet de sac, am zis ca sa-i dau drumu’, tinand usor de funie… da, m-am ars ca dracu, funia desfacand besica mea frumoasa asa cum desfac oltenii lebenita in piata. Ce sa-i faci, de la calculator direct in constructii…

Si dupa ce era adunati mai multi, asa, acolo jos (vezi poza 3, diafilmul 14), trebuiau scosi in strada, intr-o sac de ala mare, un fel de container de nailon. Care strada? Aia din poza cu fotomodeala brazilianca – si iarasi linkus sanctus. Si daca reusiti din nou sa nu va uitati la fundul doamnei, vedeti ca acolo sus era un ceas, renumit prin Madrid (deh, eram holoangar la 3 minute de Gran Via). No acolo se uita holoangaru’ vostru aproape la fiecare sac pe care-l scotea din cladire. Da Doamne, da, sa vina ora 2, ora de pauza. Pauza in care, dupa vreo 15-20 de mancat, somn. Lemn, ca valiza-n gara, pe jos, pe acolo, prin praf, pe ziare.

Si mai intalnesc oameni care ma intreaba: si cum e la lucru, greu? Cum dracu sa fie greu la jobul actual cand eu stiu cum e sa-ti rupi spatele cu saci de moloz.

P.S. Daca se gandea careva ca la Andrei ii este rusine sa recunoasca chestiile astea, se inseala. O experienta de asta te invata sa pretuiesti mai mult banul, sa vezi cat de greu se castiga pe dincolo, ce inseamna munca cu adevarat grea. Dar ce bani faini…

Related posts:

1. Extensie la Mozilla anti NSFW
2. Idei prostesti care au adus milioane
3. Status de adus trafic
4. Am luat aminte
5. Va mai aduceti aminte de…

Etichete: Andrei Dobra, bani, munca, spania, spiru haret