O gramada de respect, apreciere si recunostinta pentru parinti.
Am o matusa si un unchi care stau la munte, in Apuseni. Nu in vreun catun uitat de lume, unde intoarce uliul cu frana de mana, ci la drumul principal (Alba Iulia – Oradea). Oamenii sunt modesti, isi muncesc pamanturile, cresc animale, au un barulet, se descurca decent. Amandoi sunt la a doua incercare, deci s-au luat putin mai tarziu si nu s-au mai apucat sa faca prunci. Dar, de vreo 4 ani incoace, din mila pentru doi copii din sat ramasi fara tata si cu mama bolnava la pat, i-au luat la ei. Fata avea atunci vreo 15 ani, baietelul vreo 8.
Copii sarmani, simpli, cu frica de Dumnezeu, fara afectiune sau iubire din partea parintilor, fara cresterea potrivita. Tocmai asta au primit de la neamurile mele: i-au considerat ca pe propriii copii, i-au imbracat, le-au pus pe masa tot ce isi permiteau ei mai bun, bani la scoala si cred ca multa afectiune. Aveau toti de castigat. Baietelul a trecut de la pantaloni murdari si rupti in cur la pantaloni de stofa, la trening si adidasi. Fata la fel. O frumusete de fata, timida, foarte respectuoasa, invata foarte bine (gen trei medii de 9 pe semestru). Cand a facut 18 ani, unchiul a insistat sa faca scoala de soferi. A facut-o anul trecut. Anul asta, la a doua incercare, si-a luat carnetul.
Ieri ma suna matusa. Imi spunea, saraca, cu un nod in gat, ca de o saptamana copiii au plecat de la ei. Baietelul era satul de atata scoala si, stiti si voi cum e, gura parintilor care tot invata, invata. Nu l-au batut. Poate ca nu-si permiteau sau poate, desi n-au mai avut copii, stiau ca astia mici trebuie sa inteleaga de vorba buna, nu de frica. Fata s-a incurcat cu unul mai mare ca ea, un cocardel ce face afaceri cu lemnele parintilor, ma gandesc ca banos. Am inteles ca nu venea cu zilele acasa inainte sa plece de tot.
Pe baietel hai sa zicem ca-l inteles, e mic, vrea sa se joace, sa piarda vremea, sa faca ce vrea el fara sa fie careva cu gura pe el. Poate toti ne-am gandit la un moment dat, cand eram mici, sa plecam de acasa. Desi se intoarce la nespalat cu zilele, la mancare de cersetor, la conditii mizere, el a ales asa. Dar ea, domnisoara asta de care ziceam ca era asa timida, cu bun simt, cuminte (era cuminte in toate felurile), ea de ce a ales chestia asta? Poate si-a dat seama ca urmeaza sa vina la facultate in oras, dintr-un sat de munte, si se va simti stanjenita de ce au altele si n-are ea? Oare inferioritatea aia prosteasca ce le impinge pe multe sa faca bani cu pizda doar ca sa aiba si ele ce au celelalte? Nebunia varstei? Poate ai 19 ani si te crezi buricul pamantului? Bineinteles ca a plecat fara sa zica un mersi, sa arate putina recunostinta, putin respect pentru oamenii care le-a fost mama si tata fara sa aibe vreo obligatie.
Oare suntem natia care nu stie sa-si pretuiasca parintii?
Related posts:
Comments: 14 Responses
Leave a Reply
Eu nu concep cum sa faci asa ceva, sincer. Persoanele alea doua te-au facut din nou OM! Inaine practic nu existau. Din ce povestesti, lor li s-a oferit o a doua sansa, ceea ce nu toti o sa aiba in viata lor. Tot aud de mustrari de constiinta si chestii de genul, dar ce constiinta au copii aia? Nu au, asta e clar.
Cauti explicatii? Nu cred ca trebuie sa faci asta. Faptele lor nu cred ca au scuza. Dar, stai linistit, intr-o zi o sa isi dea seama cat de mult au gresit. Tot timpul se intampla asa.
Din pacate multi dau vina pe parinti datorita faptului ca sunt certati din cauza anumitor greseli facute tot de ei. Multi isi urasc parintii pentru simplu fapt ca la discoteca nu au voie sa stea pana la 3 si pana la 1-2. Multi isi parasesc parintii pentru ca ei considera ca sunt mai buni.
Da ! Suntem o natie care nu-si respecta parintii !
io cred asa: fata aia foarte naiva de felul ei a pus botu’ la dumele lu’ ala. se intampla sa cunosc foarte bine multe persoane din zona aia care lucreaza cu lemne (au gatare, camioane, pile multe la padurari, politie, etc) si au bani la greu. no, ala a plimbat-o fain frumos cu masina, ii promite marea cu sarea si ea pica in plasa indragostindu-se de el. el simte asta, vede cum stau lucrurile si o controleaza pe fata dupa bunul lui plac. cred ca asa stau lucrurile pana fata da cu capu’…
Of, greu sa presupui chestii, in cazul asta. Am si eu niste prieteni care au adoptat o fetita de la varsta de 3 ani. Acum are 12 si e dezastru: se cearta cu ei, ba chiar a ajuns sa dea si in maica-sa, la un moment dat, intr-o criza de personalitate (sau ce-o fi nervii aia pe care ii ai la 12 ani).
N-ai de unde sa stii ce le-au spus altii (adica anturajul), iar copii sunt influentabili la orice varsta: ca parintii adoptivi nu-i iubesc, ca nu le pasa de ei, ca au avut parte doar de mila si atat…cine stie.
Eu nu incerc sa gasesc scuze celor doi copii, e urat ca nu au stiut sa arate nici un pic de recunostinta, dar incerc sa gasesc o explicatie care sa nu raneasca sentimentele oamenilor care au incercat sa fie parinti. Sunt convinsa ca tot ei (parintii) isi reproseaza chestii, desi nu e cazul.
Poate am fost usor incoerenta, dar ma afecteaza mult trebile de felul asta si imi pare rau ca sunt oameni care trec prin asta. O imbratisare matusii tale.
Timiditatea asta nu e buna deloc . Te face sa te inchizi in tine , sa tii totul in tine , sa nu ai curajul sa iei decizii si la un moment dat vei izbucni. Daca mai adaugi timiditatii si ceva inocenta rezultatul este cel despre care se vorbeste.
De-a lungul celor 23 de ani ai mei am cunoscut destul de multe cazuri din astea … vecine, cunostiinte, rude … si toate aveau acelasi lucru in comun : timiditate , inocenta, adolescenta.
Cu siguranta mai tarziu va realiza ca a gresit enorm prin decizia pe care a luato si va regreta . Dar s-ar putea sa fie prea tarziu .
Si referitor la intrebarea pusa de makavelis, ” Oare suntem natia care nu stie sa-si pretuiasca parintii?” … nu cred ca e vorba de natie, ci doar de firea omeneasca.
Nu cre’ ca e legat de respectu’ fata de parinti. Pe scurt, suntem oameni si ne doare in cur unu’ de altu’.
@nebuloasa: da, de multe ori in cazuri de astea te gandesti ca si parintii au vina lor. Se poate, nu zic, insa aici poate ca treburile stau putin altfel
@colaholicu: am eu vreo 4-5 persoane de care nu ma doare in cur, oricum ar fi. Printre astia sunt si parintii
Suntem natia care nu stim sa pretuim nimic bun ce avem. De la gaina din curte, la iubirea parintilor. Nimic nu stim. Nimic. Desi unii o iau pe aratura, altii is dau seama la inceputul campului ca e gresit ce fac. Si aia e o stare de nepretuire, dar reparabila.
Probabil ne vom schimba vreodata, probabil.
Bai, nu e vb ca nu ne pretuim parintii. Ii pretuim, insa nu stim cum sa aratam asta.
Eu cand ma gandes prin cate a trecut mama ca sa ne creasca, imi vine sa ii sarut picioarele. Suntem 4 frati, insa niciunul nu a ridicat vreodata mana la ea, sau sa plece din fata ei cand ne certa. Si credeti-ma ca erau vremuri, mai demult, cand ne-o cam luam pe coaja de la ea, pentru ca faceam doar prostii!
Respectul se impune, nici cu parul, da’ nici cu “lasa mai, ca-i copil…”.
N-am prea auzit de cazuri de copii d-astia la parintii severi, dar drepti!
Si NU tine de natie, pe-”afara” am vazut cazuri cu muuult mai nasoale ca asta, ca “n-ai voie sa stresezi copilu’!”…
am observat ca din ce in ce mai multor copii nu le mai pasa de ce le zic parintii. asta e si din cauza ca umbla cu panarame de genul cum umbla fata asta, care le baga in cap numai prostii.
Am observat in randul tinerilor de azi tendinta de a nu-si respecta parintii, de nu le arata afectiune, ba chiar de a-i jigni si a-i pune in posturi proaste de cate ori se iveste ocazia.
Personal, imi iubesc parintii mai mult decat orice in lumea asta si ca un om sanatos la cap sunt constienta de lucrurile pe care ei le-au facut pentru mine, insa cunosc destule persoane care isi trateaza parintii la fel ca pe colegii de clasa, ba chiar mai rau uneori.
Nu spun ca parintii nu gresesc, doar sunt oameni si ei; nu spun ca toti sunt intelegatori si poti avea o discutie sanatoasa cu ei, dar cazul prezentat de tine in articolul asta confirma categoria copiilor despre care iti vorbeam si eu.
Desi mai exista un punct de vedere asupra acestui caz, anume: in functie de conditiile in care acei copii au trait (orfani de tata, iar mama e posibil sa nu fi avut cel mai bland comportament fata de ei), ei ar fi putut pierde sau, mai bine zis, nu ar fi fost capabili sa nutreasca sentimente de afectiune sau de recunostinta macar fata de matusa si unchiul tau.
In ziua de azi multe sunt tentatiile. Si la mine in familie sunt dezbatute pe doua planuri astfel de probleme. Suntem 2 frati cu conceptii diferite. Eu pe de o parte imi respect parintii si sunt recunoscator fata de ei. Insa pe partea cealalta, frate-miu … este exact opusul. De ce? Pentru ca tratamentul de care a avut parte a fost altul, mai lejer, mai altfel. Eu consider ca daca nu-mi luam bataie de fiecare data cand il bateam pe frate-miu, acum ajungeam depravat. Daca nu eram batut cand luam tuica din crama si ieseam seara pe sant cu prietenii, ajungeam vreun betivan. RESPECT celor care m-au crescut pentru felul in care m-au CRESCUT. RESPECT PARINTILOR.
Trista poveste. Poate le vine mintea la cap si apreciaza doi oameni care i-au iubit.