In afara de a-ti antrena spiritul de supravietuire, tara asta pare-se ca nu te poate invata mai nimic. Asta ziceam pana aseara, cand, urmarind putin oamenii din varful unui anumit domeniu, mi-am dat seama ca societatea ne invata o chestie foarte importanta pentru dezvoltarea noastra personala.

Romania iti arata in fiecare zi ca nu e obligatoriu ca oamenii de sus, liderii, sefii, bogatii din top 300, oamenii care iau decizii importante sa fie si destepti. Sau ceva minti sclipitoare. Tara asta te invata ca in majoritatea cazurilor, cei de deasupra ta nu sunt mai isteti. Nici chiar mai muncitori. Cu siguranta nu sunt mai speciali.

Daca ai timp cinci minute s-o gandesti, vei trage concluzia ca si tu poti ce poate ala. Ziceti voi, cati dintre domniile voastre n-ati putea sa faceti ce face seful? Aproape toti, nu? Cati pot sa zica: ba, ce minte poate sa aiba patronul meu, ma uimeste in fiecare zi? Si luati elitele din politica, din economie, din televiziune, din mediu privat, de unde majoritatea castigam o paine – cati dintre oamenii astia par mai isteti decat noi? Noroc da, pile da, conjuctura da, lipsa principiilor da, le au pe astea, insa majoritatea nu sunt ceva genii pe care sa le iei ca model, a caror cariera sa fie apreciata. Normal, sunt si exceptii.

Tara asta ma invata zi de zi ca si eu pot. Daca prostul ala a ajuns sa fie deputat in colegiul din care si eu fac parte, daca prostul ala a ajuns sa-mi fie sef ori sa fie vreun mare patron de televiziune sau de supermarket, inseamna ca si eu pot. Doar ca-mi trebuie noroc, pile, sa mai renunt la niste principii si sa fiu in locul si la momentul potrivit. Daca nu toate, macar jumate din ele. Cap am, celelalte imi lipsesc. Mai greu imi era daca situatia statea invers. Sau nu?