Mă întrebase Andrei cum e viața de medic rezident în România din punctul meu de vedere, medic rezident. Drept urmare am scris ceea ce este mai jos. De semnat nu mă voi semna cu un nume sau cu un link, nu pentru că sunt un laș sau pentru că aș spune te miri ce lucruri scandaloase mai jos, ci pentru că spre deosebire de alții consider că anumite lucruri sunt menite să rămână private. Nu mi-a plăcut niciodată să pun poze cu mine pe blogul meu și nici detalii despre activitățile pe care le prestez.

Un medic învață toată viața, iar rezidențiatul este perioada în care un tânăr medic folosește cunoștințele dobândite în timpul celor șase ani de facultate pentru a încerca, supravegheat și ajutat de un medic specialist, a rezolva diverse cazuri, de la cele mai simple până la cazuri mai grele. După cum spuneam, ajutat de un medic specialist, nu de capul său. Ca mersul pe bicicletă. Bine, bine, dar totuși cum e să fii rezident? Nu ești un nimeni în drum, un nimic, o entitate neclară între student și medic, cum îmi spuneau unii, nu. Și nici fraierul bun la toate folosit de toată lumea.

Cel mai important lucru este pacientul și toate acțiunile îți sunt dirijate pentru a îl ajuta. Cu toate astea de multe ori îți sunt puse piedici chiar de către aceștia. Unii pur și simplu nu vor să discute cu un tine, considerându-te mult prea lipsit de experiență pentru a putea trata și cea mai banală răceală. Nu-ți pică bine când ești pus față-n față cu așa lipsă de încredere încă de la "Bună ziua". Oamenii nu își dau seama că singura metodă pentru un medic să devină mai bun este să practice, să consulte, și că și acei medici de care tânjesc să fie consultați au fost și ei cândva la rândul lor rezidenți.

Dacă totuși se lasă pe mâna ta se întâmplă că de multe ori nu ți se spune adevărul, sau nu neapărat tot. De câte ori nu am auzit de la pacienți că au fost la o clinică "d-apoi un rezident m-o văzut numa, ce știe ăla? că mai rău mi-o fost cu ce mi-o dat." și de câte ori nu i-am prins pe respectivii pacienți că au ascuns de medic o parte din simptome. "I-ați spus că vă doare și aia și aia?" "Nu.". Sunt pacienți nemulțumiți de medici, care pentru aceeași afecțiune văd 10 medici diferiți în decurs de câteva luni și tot nu se însănătoșesc. Nu neapărat pentru că boala ar fi incurabilă ci pentru că fiecărui doctor îi povestesc în alt fel problemele de sănătate, ascunzând detalii importante, și pentru că doresc ca de la prima pastilă înghițită să se rezolve totul. O astfel de relație, ce nu e bazată pe încredere reciprocă, nu are cum să funcționeze.

Uneori nu poți să nu te întrebi de ce, dacă recomanzi un tratament și un stil de viață mai sănătos, când vin la control îți spun că de fapt nu au luat ce ai recomandat tu, că au băut niște ceaiuri cum a zis vecina sau cum au văzut la televizor și că s-au simțit mai rău după ele. Sau că nu au urmat tratamentul indicat de tine, că au căutat pe Google și că li s-a părut că mai potrivit ar fi un altul. Sau când vine un pacient ca să îi dai medicamente de inimă, că are cu tensiunea, dar că a făcut o pauză de doi ani… că o avut de lucru, o avut de mărs la sapă și de tăiet lemne, nu o avut vreme de medic. Doi ani. 

Și totuși, pentru că există un "totuși", există pacienți care au  încredere în tine și pentru care contează că cineva vrea să îi ajute. Urmează întocmai ce le spui și nu se depărtează de sfaturile tale pentru că își dau seama că tu cu asta te ocupii, tu dintr-astea cetești. Există, din fericire, și astfel de pacienți.

Ce înveți în timpul rezidențiatului? Înveți să te descurci de unul singur, față în față cu pacientul, să iei cele mai bune decizii medicale. La început e terifiant, ca un salt cu parapanta, dar pe măsură ce trece timpul îți intri in mână. Înveți ce ai voie și ce nu ai voie să faci, care sunt limitările impuse de legislație, care sunt formularele ce trebuie completate, care coduri de folosit. Înveți cum e mai bine să abordezi fiecare tip de pacient. Ai numeroase exemple de "așa da" și "așa nu" în jurul tău, astfel că ajungi să îți creezi un mod cât mai echilibrat de a aborda pacienții și dacă îți pui mereu întrebarea "mie mi-ar plăcea să fiu tratat așa? mie mi-ar plăcea să mi se vorbească așa?" atunci vei putea deveni un mai bun medic, un mai bun om.

Ce înveți în timpul rezidențiatului? Înveți despre diferențele dintre ce e scris în cărți și ce se face în practică. Nu neapărat despre cum se practică în alte țări medicina, despre toată aparatura ultra-sofisticată de care dispun alții, că până la urmă o consultație nu începe cu un RMN, ci despre lucrurile mărunte ce fac fiecare pacient unic în felul său. Faci gărzi de 24 de ore și, împreună cu medicul de gardă, te ocupi de toate urgențele din spital și de toate urgențele ce se prezintă la spital, că e după-masă, că e seară, că e trecut de miezul nopții. Fără să fii plătit pentru gărzi (doar anumite spitale plătesc gărzile rezidenților, și doar ale celor de an mare).

Dar nu totul e roz în rezidențiat, mai sunt și aspecte mai neplăcute. Intrarea în rezidențiat se face în urma unui concurs a cărui bibliografie e depășită cu cel puțin zece ani. Spuneam că pentru unii pacienți ești invizibil, pentru unii ești doar o persoană pe care își descarcă toate nemulțumirile față de spitalul în care sunt. Apoi mai sunt acele situații în care ești prins mai mult în completat hârțogării, mai rău ca un scrib, decât în a consulta, sau acele situații în care indiferent de vrerea ta, dacă cel de sus vrea ceva trebuie să te supui (și prin cel de sus nu mă refer la Dumniezo), dar asta până la urmă se întâmplă în orice job, nu? Sunt momente în care ai vrea să ți se arate mai  multe, să ți se explice mai multe. Sunt momente în care realizezi că în jurul tău lumea de obicei pe la 25-27 de ani are un serviciu stabil, o casă, o familie, în timp ce tu nu ai un job sigur, tu după ce termini cei (de obicei) cinci ani de rezidențiat ești fiul ploii, nu îți asigură nimeni un loc de muncă, trebuie să îți găsești tu undeva un post și de obicei nu prea găsești posturi vacante în centrul universitar în care ai studiat sau la tine acasă.

Și mai e și aspectul financiar care e de-a dreptul frustrant. Frustrant că după atâta școală și cu asemenea responsabilități să câștigi mai puțin decât au părinții tăi pensie, să câștigi mai puțin decât colegul tont din liceu care, după trei ani de ISE făcuți mai în bășcău, s-a angajat la o bancă. Ziceau unii la un moment dat că nu am fost obligați de nimeni să ne facem medici, că a fost alegerea noastră, că știam de la bun început cum stau lucrurile cu banii în sistemul sanitar, așa că să ne ținem gurile închise și să ne acceptăm soarta. O idioție mare spusă de unii care pentru orice rahat mic ce consideră că li se cuvine fac scandal (la cât de odihnită le e mintea mă mir că nu au îndrăznit să spună și despre pacienți să își accepte soarta și bolile și să nu se mai plângă). Da, știam că așa stau lucrurile în sănătate, dar asta nu înseamnă că nu avem dreptul să ne facem auzite vocile, să cerem mai mult, să cerem o renumerație conformă cu munca depusă, nu? Dacă noi nu cerem mai multe nu o va face nimeni pentru noi. Și nu cred că soluția e să plecăm cu toții în afară.

Așadar cum e rezidențiatul? E un wake-up call. E c
eea ce se întâmplă după ce alegi pastila roșie. E acel sentiment ce îl ai când stai într-un loc înalt și îți vine să sari. E un început. Un pic terifiant.

MM