Au zis si sperau ca or sa stea maxim un an. Au mers acolo nu ca sa se imbogateasca, ci ca sa faca in asa fel incat sa fie evitate momentele cand unul dintre membrii familiei avea nevoie de ceva si nu erau bani suficienti pentru a-si satisface necesitatea.
Orice copil si-a dorit cel putin o data in viata sa ramana singur acasa. 8 din 10 copii si-au dorit ca parintii lor sa plece din tara. Ca sa fie liberi si sa nu-i mai streseze nimeni cu scoala, cu programul, cu mesele regulate, sa primeasca dulciuri, jocuri pe televizor, bani. Din 10 copii cu parinti plecati pe dincolo, sa fie sclavii strainilor cu bani, cel putin jumatate ajung rau. Afectati de lipsa mainii de fier, de caldura mamei, de sprijinul moral al parintilor, de orele de terapie in familie cu exemple si povesti moralizatoare, tinerii in curs de formare ajung prada anturajului pe care (poate) si-l aleg involuntar. Se lasa de scoala ori o termina doar cu interventii, se apuca de bautura, se apuca de ruleta, de substante mincinoase ori de afaceri dubioase.
Parintii aia nu-si abandoneaza copiii. Nicidecum. Am auzit femei care spuneau ca ele nu ar face niciodata asa ceva – sa plece intr-o tara straina si sa-si lase copilul acasa, in Romania. Spuneau ca nu inteleg cum unele pot sa faca treaba asta. Ori ti-e bine aici si n-ai motiv sa pleci, ori nu-ti doresti mai mult pentru copilul tau si familie, ori esti lasa. Pentru copilul tau faci orice, spuneau mamele din generatiile anterioare. O mama, una oarecare pentru voi, spunea ca o doare sufletul ca nu si-a vazut copilul in prima zi de liceu, ca nu l-a imbracat pentru balul de absolvire, ca nu si-a asteptat acasa baiatul ce isi dadea bacul, ca nu a trait alaturi de el primele emotii ale unei relatii serioase, ca nu a putut sa-l sarute parinteste cand si-a primit primul salariu, ca… multe. Dar mai zicea ca n-ar fi suportat sa-i ofere pruncului un trai modest.
Pe 27 septembrie, acum 12 ani, intr-o zi de luni, parintii mei plecau sa lucreze dincolo. Da, ei erau cei care spuneau ca vor sta maxim un an si eu eram cel care ma bucuram ca or sa plece. Aceasta nu e o drama, nici vorba, nu e nicio poveste cu happy end, doar voiam sa va spun sa-i apreciati si sa-i respectati. Ca pentru multi dintre noi, parintii sunt singura chestie frumoasa de care avem parte tot timpul. Pana la un moment dat.
Related posts:
Comments: 13 Responses
Leave a Reply
Am citit ultima fraza si m-am umezit mai tare decat Angelina Jolie cand vede un copil somalez.
Multumesc
Frumos ce spui tu aici, însă bag mâna în foc că un puţă de 15 ani nu gândeşte ca şi tine. Chiar zilele trecute am dat de un astfel de specimen singur la părinţi, mama în Spania şi tatăl la 200km ocupat cu afaceri. Copilului nu îi lipseşte absolut nimic, din contră… are parte de mai mult decât şi-ar fi dorit orice alt copil, incluzând oricâţi bani are nevoie, călătorii în străinătate, chiar şi plajă la nudişti. Repet, are doar 15 ani. Şi cu toate că părinţii încearcă să acopere cumva lipsa momentelor părinteşti cu lucruri materiale, puştoaica gândeşte că părinţii nu o iubesc şi că nu îi pasă de ea. Tatăl ei, în special, nu o iubeşte, pentru că i-a cumpărat apartamentul mobilat foarte modern, pentru că a pierdut o zi întreagă să o plimbe pe ea şi prietenii ei cu maşina prin te miri ce zone, doar ca să joace cărţi pe marginea unui pârâu. Nu o iubeşte pentru că îi acceptă orice obrăznicie de copil răsfăţat. Nici măcar nu vedere privirea suferindă a părinţilor ei.
Din păcate, numai după o anumită vârstă începi să îţi apreciezi la adevărata valoarea proprii părinţi, şi cel mai probabil atunci când îţi doreşti şi tu un copil şi realizezi că nu îl poţi avea…
Uneori, cei care au crescut aşa şi care au reuşit să înţeleaga ei înşişi care e diferenţa dintre bine şi rău şi care e diferenţa dintre un lucru bine făcut şi unul făcut aiurea trebuie să fie mult mai respectaţi. Pentru că nimeni, nicăieri nu îi au cu nimic la mână. Sunt oamenii pe care m-aş baza de fiecare dată când am ceva serios de făcut.
Nu te felicit, pentru că te înţeleg prea bine pentru a nu şti că nu de asta ai nevoie. Dar îţi urez baftă şi spor înainte.
mersi, Mircea!
Foarte frumos si adevarat ai scris..
Aproape toti cunoscutii care au plecat pentru un an sau pentru doi nu s-au mai intors. Vin in vizita, ca le e dor de orasul lor, de familie, dar pleaca inapoi. E greu sa te intorci cand te-ai stabilit intr-un loc, te-ai obisnuit cu el si stii ca, din multe puncte de vedere e mai bine, chiar daca sunt oameni dragi si momente care iti lipsesc. Si sunt total de acord cu Mircea: cand inveti sa te descurci singur inveti sa fii independent si responsabil.
Ce frumos. Ca unul care nu mai am unul dintre parinti, iti doresc sa te bucuri de amandoi cat mi mult timp in VIATA.
Tot respectul pt felul în care scrii de fiecare dată despre părinţii tăi şi despre părinţi, în general.
Sa inteleg ca au stat mai mult de un an?
Acum 9 ani a plecat si mama mea. Fratele meu intrase la facultate, tatal meu era bolnav, eu urma sa termin liceul. A fost o foarte grea despartire. Dupa 2 ani a plecat si tatal meu.
Pe noi ne-a apropiat mult distanta, eu nu m-am bucurat ca au plecat.
Ce a fost drama la noi, si poate sa fie in cazul oricaruia dintre noi, ca intr-o seara de iarna am vorbit la telefon cu mama, ne-am povestit si ne-am spus noapte buna, iar a doua zi am primit telefon ca a murit. Asa…dintr-o data. Eu nu o vazusem de 3 luni, iar fratele meu de 3 ani.
Plecase sa ne vada cu facultatea terminata pe noi, copii ei, si nu a apucat…
foarte adevarat !
Ştii tu cum este,atunci când nu mai este (cineva,ceva),îi simţi lipsa şi apreciezi.Dar cu parerile de rău nu prea mai ai ce face
mi-am amintit ce mult mi-a lipsit mami in prima zi de liceu…si acuma dupa multi ani, in februarie pleaca iar pentru cateva luni desigur..zice ea. eu zic ca nu o sa ma descurc fara ea cu toate(mai bine zis cu toti de care trebuie sa am grija), ca nu am pe cine sa ma bazez si…, dar ea are incredere in mine