Eram sambata seara, imediat dupa apus, cu niste prieteni pe un deal, nu departe de Alba Iulia. Un foc, niste porumb, luna printre nori, momente ieftine, cum ar veni. Langa noi, la vreo 600 de metri distanta, o stana. Doi ciobani, opt caini, multe oi.

Cum stateam noi si asteptam sa ni se faca porumbul intr-un jar insuficient, il vad pe unul dintre ciobani ca urca spre noi. Eram pe un deal serios, niste sute de metri, v-am zis. Si, cand ajunge la 20 de metri de noi, ma intreaba:
- oare m-ati strigat?
- nu, nu, raspund eu
- ca asa mi s-o parut
- eu dadeam din cap a nu, nene

Si-a plecat. Dar nu face 10 metri pe diagonala dealului, ca se intoarce iarasi spre noi:
- ca asa mi s-o parut, ca m-ati strigat
- nu, nu, raspund eu la fel.
- inseamna ca mi s-o parut. Doamne ajuta!
- Doamne ajuta! ii intorc omului salutul.

Nenea cauta povesti, companie, poate si niste ciupeala - ca el era orb! -, era atat de singur (si satul de celalalt) incat a urcat 600 de metri, pe deal in sus, doar sa intrebe daca l-a strigat careva. Mi s-a parut haios si trist in acelasi timp. N-aveam alcool la noi, ca pe cuvant daca nu-i dadeam, cu riscul de a-l avea pe cap cateva minute.